România, pe buza prăpastiei ? (II)

𝐀𝐠𝐨𝐧𝐢𝐚 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐬𝐢𝐬𝐭𝐞𝐦 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜 𝐞𝐬̦𝐮𝐚𝐭.

𝐂𝐮𝐦 𝐢𝐞𝐬̦𝐢𝐦 𝐝𝐢𝐧 𝐚𝐠𝐨𝐧𝐢𝐚 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐬𝐢𝐬𝐭𝐞𝐦 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜 𝐞𝐬̦𝐮𝐚𝐭? 𝐃𝐚𝐜𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐫𝐞𝐮𝐬̦𝐢𝐦, 𝐩𝐞𝐫𝐢𝐜𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐞𝐬̦𝐮𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐬𝐭𝐚𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢, 𝐜𝐮𝐦 𝐩𝐫𝐞𝐯𝐞𝐬𝐭𝐞𝐚 𝐈𝐨𝐡𝐚𝐧𝐧𝐢𝐬, 𝐥𝐚 𝐬𝐮𝐩𝐚̆𝐫𝐚𝐫𝐞. Ar fi trebuit să fie multe lecții învățate din această iarnă târzie cu alegeri prea multe pentru capacitatea noastră de concentrare. Avem multe de recuperat în fața unui sistem politic eșuat, după 35 de ani de funcționare, în care eșecul lui Iohannis poate fi o adevărată metaforă pentru aroganță, absență și inactivitate.

Un sistem politic care nu mai are capacitatea de selecție bazată pe merit și valoare profesională și care are în centrul său primele două partide, pivotul principal, ceea ce îi dădea o previzibilitate și le dădea greutate politicilor și care au avut eșecuri, partidele politice cele mai importante, de centru-stânga și centru-dreapta și-au pierdut o parte din forță ar trebui să schimbe ceva rapid, dar fundamental.

IMPORTANT ȘI SCANDALOS. O scriu, totuși! Poate ar fi momentul să ne gândim și la schimbarea modelului de alegere a președintelui și să reducem funcțiile lui, prea multe speranțe puse în președinte, în detrimentul altor instituții.

Cred că astfel am putea să facem o schimbare care să aibă drept efect dispariția speranței în tătuc și poate, astfel, ne vom concentra mai mult pe reguli și pe instituții. Poate ne-am concentra mai bine și pe selecția parlamentarilor, dar și pe selecția unor oameni din instituții importante, care nu ar mai fi negociați de către partide și Președinte.

Poate că acum nu se poate, oamenii își pun din nou prea mare speranță în viitorul președinte. Dar ce ar fi dacă următorul președinte, ales prin votul universal, ar decide singur și ar promova faptul că se poate schimba aceasta regulă, că am putea alege președintele de către Parlament și să avem o republica parlamentară? Ar fi, cu adevărat, președintele providențial, cel care își taie singur din puteri, în beneficiul democrației și modernizării sistemului politic din România. E o aspirație sau un vis al meu, nu săriți cu topoarele!

𝐅𝐮𝐧𝐜𝐭̦𝐢𝐚 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐢𝐝𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐞 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐠𝐫𝐚𝐫𝐞 𝐚 𝐮𝐧𝐨𝐫 𝐜𝐮𝐫𝐞𝐧𝐭𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐬𝐨𝐜𝐢𝐞𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐧𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐟𝐮𝐧𝐜𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐞𝐚𝐳𝐚̆. De fapt, azi nici nu mai vorbim despre o elită politică în România, parcă ne este jenă să punem această etichetă pe o realitate destul de tristă. În partide nu mai este este posibilă competiția, doar una in echipele presdedintelui. Alegerea fără alternativă caracterizează dinamica partidelor, fără competiție este blocată respirația sistemului politic, iar fără posibilitatea de înlocuire a oamenilor din vârf apare o deconectare a politicii de la restul societății.

𝐀𝐩𝐚𝐫𝐞 𝐬̦𝐢 𝐢𝐦𝐚𝐠𝐢𝐧𝐞𝐚 𝐝𝐞 𝐢𝐧𝐜𝐨𝐦𝐩𝐞𝐭𝐞𝐧𝐭̦𝐚̆ 𝐚 𝐜𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐢𝐧 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐚𝐝𝐦𝐢𝐧𝐢𝐬𝐭𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐬̦𝐢 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚̆ 𝐢𝐦𝐚𝐠𝐢𝐧𝐞 𝐧𝐮 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐟𝐢 𝐝𝐞𝐩𝐚̆𝐬̦𝐢𝐭𝐚̆ 𝐮𝐬̦𝐨𝐫. Nu or fi toti politicienii incompetenți, dar sunt multe evoluții care duc la această imagine publică a unei incompetențe generalizate.

𝐏𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐨 𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐥𝐢𝐩𝐬𝐚̆ 𝐚 𝐜𝐥𝐚𝐬𝐞𝐢 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐞 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐢𝐧𝐞𝐫𝐭̦𝐢𝐚, 𝐟𝐚𝐩𝐭𝐮𝐥 𝐜𝐚̆ 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐢𝐞𝐧𝐢𝐢 𝐧𝐮 𝐧𝐮 𝐚 𝐨𝐛𝐬𝐞𝐫𝐯𝐚𝐭 𝐜𝐚̆ 𝐜𝐞𝐫𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐚̆ 𝐬-𝐚 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛𝐚𝐭 𝐦𝐚𝐣𝐨𝐫 𝐢̂𝐧 𝐮𝐥𝐭𝐢𝐦𝐚 𝐯𝐫𝐞𝐦𝐞. Se insistă pe cifre, pe realizări importante, pe kilometri de autostradă, ritmuri de creștere la pensii sau salarii și alte rezultate de guvernanță. Realizările guvernării sunt importante pentru imaginea publică, dar cel mai important pentru oameni a devenit calitatea celor care îi reprezintă. O revenire pe alte trepte la o democrație reprezentativă, un fel de reprezentativitate nu neapărat ca program politic, ci prin oamenii cu care vrea electorul să se identifice. Partidele aveau funcția de integrare în societate, de mediere a intereselor, dar acum se pare că aceasta s-a pierdut. Regimul politic este în criză deoarece este un rezultat al funcționării instituțiilor cele mai importante ale democrației, dar pentru schimbarea lor adevărată este importantă schimbarea lor din interior: de la regândirea regulilor de finanțare a partidelor, eliminarea centralismului excesiv, refacerea mecanismelor de deliberare și participare.

𝐍𝐞𝐜𝐞𝐬𝐚𝐫𝐚̆ 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚̆ 𝐫𝐞𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚̆ 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐩𝐫𝐢𝐦𝐚 𝐝𝐚𝐭𝐚̆ 𝐚𝐩𝐚𝐫 𝐝𝐨𝐮𝐚̆ 𝐛𝐥𝐨𝐜𝐮𝐫𝐢 𝐚𝐝𝐯𝐞𝐫𝐬𝐞 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐝𝐢𝐧 𝐦𝐚𝐢𝐧𝐬𝐭𝐫𝐞𝐚𝐦: 𝐩𝐞 𝐝𝐞 𝐨 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐞 𝐨𝐩𝐨𝐳𝐢𝐭̦𝐢𝐚 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐚̆ 𝐬̦𝐢, 𝐩𝐞 𝐝𝐞 𝐚𝐥𝐭𝐚̆ 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐞, 𝐮𝐧 𝐛𝐥𝐨𝐜 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐧𝐢𝐜 𝐚𝐥 𝐫𝐞𝐭̦𝐞𝐥𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐬𝐨𝐜𝐢𝐚𝐥𝐞, 𝐢𝐚𝐫 𝐚𝐬𝐭𝐚 𝐜𝐫𝐞𝐝 𝐜𝐚̆ 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐞𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛𝐚𝐫𝐞. Nu este simplu să te aperi împotriva acestor două blocuri care de multe ori colaborează, fără să aibă neapărat un contract.

𝐃𝐞𝐳𝐢𝐝𝐞𝐨𝐥𝐨𝐠𝐢𝐳𝐚𝐫𝐞a 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐨 𝐚𝐥𝐭𝐚̆ 𝐩𝐫𝐨𝐛𝐥𝐞𝐦𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐮𝐥𝐭𝐢𝐦𝐢𝐢 𝐚𝐧𝐢, 𝐝𝐚𝐫 𝐚𝐳𝐢, 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭 𝐝𝐞𝐜𝐚̂𝐭 𝐨𝐫𝐢𝐜𝐚̂𝐧𝐝, 𝐨𝐚𝐦𝐞𝐧𝐢𝐢 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐢 𝐭𝐫𝐚̆𝐢𝐞𝐬𝐜 𝐬̦𝐢 𝐚𝐜𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐚𝐟𝐚𝐫𝐚 𝐢𝐝𝐞𝐨𝐥𝐨𝐠𝐢𝐢𝐥𝐨𝐫. Oamenii în politică acționează după instinct și după ordinele șefilor absoluți din partide. Dar nimeni nu mai pune în practică o concepție politică cât de cât coerentă, adică nimeni nu mai crede nimic. O ideologie conține sisteme de valori, deci depolitizarea pe care o tot clamam, poate avea și efecte dezintegratoare asupra unor funcționări instituționale, dar mai ales asupra coeziunii interne a partidelor. Politicienii vorbesc în numele unei „mare absențe”, cum spunea filosoful german Hans Jonas, iar acum speranța nu mai are forță aspiratoare și atunci avertismentul fricii este cel care ne poate conduce la rațiune de ceea ce se poate întâmpla cu țara noastră dacă rămânem pasivi.

Dacă intelectualii nu se implică în schimbări, nu vin cu idei, proiecte și explicații, atunci în situații de criză majoră masele se implică cu mijloacele pe care le au și asta poate duce la haos sau anomie socială, pentru că revoltații acționează cu obidă și ură.

𝐄𝐬𝐭𝐞 𝐧𝐞𝐯𝐨𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐚𝐜𝐞𝐦 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛𝐚̆𝐫𝐢 𝐦𝐚𝐣𝐨𝐫𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐜𝐥𝐚𝐬𝐚 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐚̆ 𝐫𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐞𝐚𝐬𝐜𝐚̆, 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆-𝐬̦𝐢 𝐟𝐚𝐜𝐚̆ 𝐥𝐨𝐜 𝐨 𝐧𝐨𝐮𝐚̆ 𝐠𝐞𝐧𝐞𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐚̆. Cu o mențiune importantă: nu ajunge să împingem față tineri docili, dar fără expertiză și experiență și nici să împingem oamenii din rândul doi, doar pe principiul că nu au fost devalorizați de media. Oamenii pe care trebuie să îi aducem în față trebuie să aibă CV important, experiență sau expertiză deosebită, nu mai merge cu improvizații. Problema este să transmitem imaginea convingătoare de minimă meritocrație, chiar dacă lumea a început să accepte faptul că acel care câștigă alegerile își pune în funcții o parte dintre membrii săi. O nouă generație nu se poate naște spontan, dacă întreg sistemul politic blochează asta sau dacă vine prin revoltă generalizată s-ar putea ca să fie costuri sociale mari și nici să nu avem rezultate bazate pe competență.

𝐂𝐫𝐢𝐳𝐚 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐚̆ 𝐠𝐞𝐧𝐞𝐫𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐭𝐚̆ 𝐜𝐮 𝐩𝐨𝐭𝐞𝐧𝐭̦𝐢𝐚𝐥 𝐝𝐞 𝐚 𝐬𝐞 𝐝𝐞𝐳𝐯𝐨𝐥𝐭𝐚 𝐢̂𝐧 𝐯𝐢𝐢𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐚𝐩𝐫𝐨𝐩𝐢𝐚𝐭. Spuneam mai sus că nu ne place să recunoaștem că suntem în epicentrul unei crize politice complexe. Trebuie să vedem în ce măsură sau cum funcționează criza politică din acest moment, chiar dacă nu ne place să recunoaștem că este o criză politică sau credem că, dacă am reușit să facem, după alegeri, o majoritate parlamentară, am pus capăt crizei.

Cum să nu fie criză politică atunci când președintele Partidului Social Democrat, cel mai mare partid din arcul de guvernare, nu se califică în turul al doilea și când președintele celui de al doilea partid, Partidul Național Liberal, termină pe locul cinci bătălia din turul întâi? Este clar că suntem în criză politică chiar dacă am construit la repezeală un guvern susținut în Parlament cu șapte voturi în plus. Ar fi o iluzie să credem că avem, în acest moment, o alianță stabilă la guvernare, mai ales că vin alegerile prezidențiale care pot bulversa această acest fragil echilibru politic.

𝐂𝐚̂𝐧𝐝 𝐧𝐮 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚̆ 𝐨 𝐦𝐚𝐣𝐨𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐬𝐭𝐚𝐛𝐢𝐥𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐜𝐥𝐚𝐫𝐚̆ 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐬𝐩𝐮𝐧𝐞 𝐜𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐚𝐯𝐞𝐦 𝐨 𝐜𝐫𝐢𝐳𝐚̆ 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐚̆, 𝐦𝐚̆𝐜𝐚𝐫 𝐩𝐨𝐭𝐞𝐧𝐭̦𝐢𝐚𝐥𝐚̆. Alianța de dreapta nu a putut fi stabilă și nici nu se poate realiza acest vis al liberalilor, stânga nu poate face nici ea alianță, suntem în așteptarea unor noi izbucniri de crize și a unor noi dezechilibre.

Criza politică se vede și din faptul că trăim experiența unei culturi politice a deciziilor reactive, politici guvernamentale fără abordări anticipative, doar strategii adaptative, pompieristice, decizii care au devenit aproape un ethos al guvernărilor din ultimele decenii. Luăm măsuri prin ordonanțe, distribuim banii din fondul de rezervă în funcția de crize, de dezastre sau de interese politice.

𝐀𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐭̦𝐞𝐥𝐞𝐠𝐞𝐦 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐬̦𝐭𝐞𝐩𝐭𝐚̆𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐟𝐚𝐭̦𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐚̆ 𝐬𝐞 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛𝐚̆ 𝐝𝐫𝐚𝐦𝐚𝐭𝐢𝐜, 𝐢𝐚𝐫 𝐯𝐢𝐜𝐭𝐨𝐫𝐢𝐚 𝐧𝐮 𝐞 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐬𝐚̆ 𝐝𝐮𝐜𝐢 𝐚𝐥𝐞𝐠𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢𝐢 𝐥𝐚 𝐮𝐫𝐧𝐞, 𝐜𝐮𝐦 𝐚𝐦 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐢𝐭 𝐢̂𝐧 𝐮𝐥𝐭𝐢𝐦𝐢𝐢 𝐚𝐧𝐢, 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐭̦𝐞𝐥𝐞𝐠𝐞𝐦 𝐬̦𝐢 𝐜𝐞 𝐧𝐮 𝐚𝐦 𝐢̂𝐧𝐭̦𝐞𝐥𝐞𝐬 𝐩𝐚̂𝐧𝐚̆ 𝐚𝐜𝐮𝐦: 𝐯𝐢𝐜𝐭𝐨𝐫𝐢𝐚 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐚 𝐞𝐝𝐮𝐜𝐚 𝐬̦𝐢 𝐚 𝐞𝐱𝐩𝐥𝐢𝐜𝐚 𝐦𝐞𝐫𝐞𝐮 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛𝐚̆𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬-𝐚𝐮 𝐩𝐫𝐨𝐝𝐮𝐬 𝐬̦𝐢 𝐬𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐝𝐮𝐜, 𝐝𝐞 𝐚 𝐜𝐮𝐥𝐭𝐢𝐯𝐚 𝐞𝐥𝐞𝐜𝐭𝐨𝐫𝐚𝐭𝐮𝐥.

𝐋𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐚 𝐢𝐦𝐩𝐨𝐫𝐭𝐚𝐧𝐭𝐚̆ 𝐚 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐨𝐫 𝐭𝐢𝐦𝐩𝐮𝐫𝐢 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐚̆ 𝐦𝐚𝐧𝐞𝐯𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐞 𝐩𝐨𝐭 𝐟𝐢 𝐝𝐞𝐣𝐮𝐜𝐚𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐦𝐮𝐥𝐭̦𝐢𝐦𝐢𝐥𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐞 𝐝𝐞𝐳𝐥𝐚̆𝐧𝐭̦𝐮𝐢𝐞, deci trebuie să facem politică dincolo de marketingi electoral, trebuie să fim atenți codurile culturale, la cum gândesc oamenii și care sunt principalele tendințe cu privire la lume și cum le codifică ei cultural, ce vinovăție găsesc, ce țapi ispășitori și ce idoli se nasc sau mor zi de zi, pe rețelele sociale.

𝐂𝐞𝐞𝐚 𝐜𝐞 𝐧𝐮 𝐚𝐦 𝐨𝐛𝐬𝐞𝐫𝐯𝐚𝐭 𝐧𝐨𝐢 𝐚 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐚𝐜𝐮𝐦𝐮𝐥𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐝𝐞 𝐭𝐞𝐧𝐬𝐢𝐮𝐧𝐢 𝐢̂𝐧 𝐑𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐢𝐚 𝐮𝐥𝐭𝐢𝐦𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐧𝐢. Tensiunile sunt explozii emoționale, se resorb uneori, alteori pot fi eliminate prin dialog, negocieri sau politici publice, dar întotdeauna rămâne câte ceva în urma lor. Acestea duc la o slabă credibilitate a statului român atât în interior din exterior, dar mai ales în interior.

𝐍𝐮 𝐚𝐦 𝐨𝐛𝐬𝐞𝐫𝐯𝐚𝐭, 𝐝𝐞 𝐚𝐬𝐞𝐦𝐞𝐧𝐞𝐚, 𝐜𝐚̆ 𝐦𝐞𝐝𝐢𝐚 𝐭𝐫𝐚𝐝𝐢𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐚̆, 𝐦𝐚𝐢 𝐚𝐥𝐞𝐬 𝐭𝐞𝐥𝐞𝐯𝐢𝐳𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚, 𝐧𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐣𝐨𝐚𝐜𝐚̆ 𝐮𝐧 𝐫𝐨𝐥 𝐝𝐞 𝐜𝐨𝐞𝐳𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐚̆ 𝐜𝐮𝐦 𝐚 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐢̂𝐧 𝟏𝟗𝟗𝟎 𝐬𝐚𝐮 𝐝𝐮𝐩𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐞𝐚, că s-au născut contra puteri care, mai ales în social media, au relativizat această forță a televiziunii pe care politicienii au mizat foarte mult, în ultima vreme, aducând în publicitatea televizată sume imense – zeci de milioane de euro în ultima campanie.

Am vrut să rezolvăm o parte din problemele sociale prin creșterea salariilor la infinit pentru a păstra forța de muncă și, de regulă, planurile de ajustare fiscală nu sunt decât dorințe la beție, beția puterii. Alteori, facem planul de corecție fiscală la presiunea UE sau a altor instituții externe, tăiem doar cheltuielile statului și economia suferă, mai ales că statul era era un bun plătitor, nivelul de trai scade și coeziunea socială se fragilizează.

𝐎 𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐛𝐥𝐞𝐦𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭 𝐦𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐡𝐢𝐩𝐞𝐫 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐢𝐢 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐑𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐢𝐚 𝐟𝐮𝐧𝐜𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐭𝐞𝐨𝐫𝐢𝐚 𝐨𝐦𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐩𝐫𝐨𝐯𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭̦𝐢𝐚𝐥, 𝐚 𝐭𝐚̆𝐭𝐮𝐜𝐮𝐥𝐮𝐢 și acest lucru este vizibil prin faptul că există această instituție prezidențială care, deși nu are puteri magice, este privită din această perspectivă de cei care merg și votează, născând așteptări nerealiste. De aceea, cred ca poate fi momentul să ne gândim la un alt tip de președinție acum. De fiecare dată, odată cu alegerea președintelui crește optimismul social, se creează o nouă speranță.

𝐋𝐢𝐩𝐬𝐚 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐥𝐞𝐚𝐝𝐞𝐫𝐬𝐡𝐢𝐩 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜 𝐜𝐫𝐞𝐝𝐢𝐛𝐢𝐥 𝐞𝐬𝐭𝐞, 𝐬𝐚̆ 𝐫𝐞𝐜𝐮𝐧𝐨𝐚𝐬̦𝐭𝐞𝐦, 𝐨 𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐛𝐥𝐞𝐦𝐚̆. Leadershipul politic din România se confruntă cu o serie de probleme care afectează capacitatea de a guverna eficient și de a răspunde așteptărilor cetățenilor. Liderii politici se concentrează adesea pe câștiguri electorale pe termen scurt, fără a avea o viziune clară și o strategie pe termen lung pentru dezvoltarea țării, iar această lipsă de viziune duce la instabilitate politică, la incoerență în luarea deciziilor și la o incapacitate de a aborda problemele structurale ale societății. Corupția, lipsa de integritate și percepția de corupție generalizată erodează încrederea în instituții.

Anumite grupuri sociale, cum ar fi tinerii, minoritățile sau persoanele cu dizabilități, sunt subreprezentate în politică și aceasta este încă o formă de manifestare a lipsei leadershipului politic. Poate că este necesară o schimbare profundă a culturii politice și o nouă generație de lideri cu viziune, integritate și capacitatea de a răspunde la provocările actuale, dar este greu să sperăm că se va naște dintr-o dată și din nimic.

𝐍𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐬𝐮𝐟𝐢𝐜𝐢𝐞𝐧𝐭 𝐮𝐧 𝐥𝐞𝐚𝐝𝐞𝐫𝐬𝐡𝐢𝐩 𝐛𝐚𝐳𝐚𝐭 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐩𝐞 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐞 𝐬̦𝐢 𝐚𝐮𝐭𝐨𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞. Avem nevoie de un leadership vizionar, capabil să inspire și să mobilizeze, să ofere soluții inovatoare și să construiască echipe care să poată gândi un viitor sustenabil pentru România. Și aici nu este vorba doar de leadershipul de la varful sistemului politic și nici doar la nivel politic, ci și de cel existent la nivelul instituțiilor naționale, locale, dar și în societatea civilă. Și o ultimă mențiune: leadershipul nu este o chestiune de titluri, funcții sau de poziții, ci de atitudine și de acțiune. Avem nevoie de lideri la toate nivelurile societății care să inspire, să mobilizeze și să contribuie la construirea unei societăți care să se adapteze crizelor și bulversarilor contemporane.

𝐔𝐧 𝐞𝐥𝐞𝐦𝐞𝐧𝐭 𝐚𝐥 𝐢𝐦𝐩𝐨𝐫𝐭𝐚𝐧𝐭̦𝐞𝐢 𝐜𝐫𝐢𝐳𝐞𝐢 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐞 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐝𝐚𝐭 𝐝𝐞 𝐟𝐚𝐩𝐭𝐮𝐥 𝐜𝐚̆ 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐮𝐧𝐮𝐥 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐢𝐝𝐞𝐥𝐞 𝐢𝐦𝐩𝐨𝐫𝐭𝐚𝐧𝐭𝐞 𝐧𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐚𝐫𝐞 𝐨 𝐛𝐚𝐳𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐦𝐚𝐬𝐚̆ 𝐬𝐨𝐥𝐢𝐝𝐚̆. De aceea avem o criză sistemică, nu putem face reforme care să structureze și să susțină un bloc politic la putere, pe termen mediu măcar, pentru că aceste blocuri se sprijină pe nisipuri mișcătoare, nu putem să avem niciun bloc de centru-dreapta, în genul creștin-democrației europene, nici unul de centru-stânga, după model social democrat de participare. Din păcate, doar conjunctural putem face alianțe, avem acum un bloc politic hibrid la guvernare, zis pro-european și unul naționalist suveranist, în opoziție.

𝐏𝐞𝐫𝐢𝐜𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐬𝐭𝐚𝐛𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐠𝐮𝐯𝐞𝐫𝐧𝐚̆𝐫𝐢𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐟𝐚𝐩𝐭𝐮𝐥 𝐜𝐚̆ 𝐨𝐚𝐦𝐞𝐧𝐢𝐢 𝐧𝐮 𝐬𝐞 𝐩𝐨𝐭 𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐦𝐮𝐥𝐭 𝐭𝐢𝐦𝐩 𝐜𝐮 𝐛𝐥𝐨𝐜𝐮𝐥 𝐩𝐫𝐨𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧, 𝐜𝐡𝐢𝐚𝐫 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐢𝐝𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐞 𝐚𝐝𝐮𝐧𝐚̆ 𝐩𝐞 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭 𝐩𝐫𝐢𝐧𝐜𝐢𝐩𝐢𝐮. Românii sunt proeuropeni, o demonstrează toate sondajele, dar și votul de la alegerile din iunie 2024, dar acest lucru nu creează identitate politică puternică, identitatea europeană este una culturală, un fel de poză de fond, de background, în care ne recunoaștem ca europeni, dar acesta nu este un mare proiect politic. Oamenii din aceste straturi electorale care votează pentru proiectul european de multe ori au aplecare spre suvenism spre identitatea națională, mult mai puternică și mai ușor de valorificat electoral sau instrumentalizat în aceste timpuri. Partidele de la guvernare vor trebui să se lupte mult pentru a obține o minimă solidaritate internă în coaliție, dincolo de rănile trecutului, vor trebui să încerce a face niște programe de politici sociale prin care să echilibreze, să emoționeze și să motiveze electoratul care-i susține.

Crizele politice sunt posibile în această situație în care partidele trebuie să găsească, dincolo de refacere internă, resorturi pentru a construi o identitate comună de bloc democratic și european.

𝐌𝐚𝐢 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐮𝐧 𝐥𝐮𝐜𝐫𝐮, 𝐜𝐮 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐦𝐮𝐥𝐭̦𝐢 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐧𝐮 𝐯𝐨𝐫 𝐟𝐢 𝐝𝐞 𝐚𝐜𝐨𝐫𝐝 𝐝𝐞𝐨𝐚𝐫𝐞𝐜𝐞 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚̆ 𝐟𝐢𝐥𝐨𝐬𝐨𝐟𝐢𝐚 „𝐜𝐨𝐫𝐝𝐨𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐬𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐫”, 𝐯𝐢𝐳𝐢𝐛𝐢𝐥𝐚̆ 𝐦𝐚𝐢 𝐚𝐥𝐞𝐬 𝐢̂𝐧 𝐏𝐚𝐫𝐥𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧, 𝐝𝐚𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐥𝐮𝐚̆𝐦 𝐚𝐬𝐭𝐚 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐥𝐜𝐮𝐥. Înțelegem că se evită alianțele cu partidele suveraniste, uneori și din cauza programului sau alteori din cauza unor atitudini intolerante care vin din programul lor, dar nu ar trebui exclus dialogul, consultările, atenția la revendicările acestor partide. Aceste partide vin cu problematica unor îngrijorări publice către ar trebui luate în calcul de cei care conduc. Încă ceva: această împărțire în proeropeni și suveraniști sau naționaliști conține o polarizare falsă, o radicalizare care polarizează artificial. Dacă ne luăm după această taxonomie ajungem la concluzia că proeuropenii nu respectă principiile suveranității, că nesocotesc patriotismul și invers că suveraniștii sunt anti-europeni, anti-NATO. Este prea dură această simplificare și creatoare de conflict politic sau intoleranțe. Și cei proeuropeni pot urmări interesele României și suveraniștii pot respecta integrarea europeană în interes național.

Avem o țară cu doi președinți, unul care și-a prelungit mandatul, spun unii, neconstituțional și altul căruia îi spun președinte cei care presupun că ar fi câștigat în alegerile anulate. Doi președinți în mintea noastră, de fapt niciunul din exercițiul funcției simbolice de integrare, mediere și realizare a coeziunii naționale.

𝐀𝐦 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐚 𝐬𝐩𝐮𝐧𝐞 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐬𝐢𝐬𝐭𝐚̆𝐦 𝐥𝐚 𝐬𝐟𝐚̂𝐫𝐬̦𝐢𝐭𝐮𝐥 𝐨𝐫𝐝𝐢𝐧𝐢𝐢 𝐝𝐞𝐦𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭𝐢𝐜𝐞, 𝐩𝐞 𝐟𝐨𝐧𝐝𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐞𝐢 𝐜𝐫𝐢𝐳𝐞 𝐝𝐞 𝐫𝐞𝐩𝐫𝐞𝐳𝐞𝐧𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐚̆ 𝐩𝐫𝐨𝐟𝐮𝐧𝐝𝐞, 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐞𝐜𝐢𝐧𝐭̦𝐚 𝐮𝐧𝐞𝐢 𝐝𝐞 𝐞𝐯𝐨𝐥𝐮𝐭̦𝐢𝐢 𝐚 𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢 𝐜𝐨𝐥𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐞. Se împlinește cu adevărat ceea ce scria în deceniul șapte al secolului XX René Berger în cartea sa „Mutația semnelor”, în sensul că avem tot mai mult senzația că apare o conștiință amalgam. Este o formă de conștiință fragmentată care caracterizează infrastructura, tehnicile de comunicare televizuale unde ideile se suprapun, valorile se întrepătrund, dar care nu se integrează într-un sistem coerent, consecință a progresului tehnologic. Consecința este că se creează identități amalgam, iar aceasta produce anxietate, senzația de dezorganizare și alienare. Cred că odată cu internetul acest lucru este foarte clar, avem identități hibride și este foarte greu să le articulăm în programe culturale consecvente.

𝐈̂𝐧 𝐑𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐢𝐚, 𝐮𝐧𝐚 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐛𝐥𝐞𝐦𝐞𝐥𝐞 𝐚𝐩𝐚̆𝐫𝐮𝐭𝐞 𝐢̂𝐧 𝐮𝐥𝐭𝐢𝐦𝐚 𝐯𝐫𝐞𝐦𝐞 𝐥𝐚 𝐧𝐢𝐯𝐞𝐥 𝐠𝐥𝐨𝐛𝐚𝐥 – 𝐩𝐫𝐨𝐛𝐥𝐞𝐦𝐚 𝐢𝐧𝐞𝐠𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢 – 𝐧𝐮 𝐚 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐞𝐬𝐚𝐭 𝐟𝐨𝐚𝐫𝐭𝐞 𝐭𝐚𝐫𝐞. Inegalitatea erodează încrederea pe termen lung și efectele ei se văd prin votul pentru populiști, prin neparticipare la procesele democratice sau prin oamenii din afara sistemului. Faptul că PSD a încercat și a reușit ca politică socială să crească veniturile celor angajați, dar și ale pensionarilor, a fost un lucru care a crescut calitatea vieții și a adus progrese indiscutabile, dar nu ajunge să acționezi asupra creșterii veniturilor, fără un concert de măsuri de echilibru și stimulare mai puternică a inițiativelor economice.

De multe ori prin creșterea salariului minim apărea o adevărată campanie din partea firmelor private, la care se asociază televiziunile, prin care salariații, mai ales cei de la stat și din administrație erau diabolizați, ceea ce a creat de fapt un război în țesutul social al coeziunii și efectul pe ansamblul nu era cel dorit. Inegalitatea și percepția este o stare de dezechilibru în relațiile sociale, acceptată mai mult sau mai puțin, inegalitatea nu poate dispărea, dar trebuie făcută suportabilă și pentru asta politicienii trebuie să lucreze continuu, cu noi și noi măsuri și pentru ca inegalitatea să nu devină o problemă de percepție atât de gravă încât să blocheze energiile sociale, e nevoie să se creeze ideea de lipsă de justiție socială sau de moarte a meritocrației.

𝐂𝐫𝐞𝐝 𝐜𝐚̆ 𝐬𝐮𝐧𝐭𝐞𝐦 𝐥𝐚 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐩𝐮𝐭𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐩𝐫𝐨𝐜𝐞𝐬 𝐚𝐥 𝐧𝐨𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐭𝐮𝐫𝐛𝐮𝐥𝐞𝐧𝐭̦𝐞 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐞, 𝐢𝐚𝐫 𝐚𝐧𝐢𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐯𝐢𝐧 𝐧𝐮 𝐯𝐨𝐫 𝐟𝐢 𝐝𝐞𝐥𝐨𝐜 𝐥𝐢𝐧𝐢𝐬̦𝐭𝐢𝐭̦𝐢 𝐬̦𝐢 𝐧𝐢𝐜𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐚𝐜𝐭𝐞𝐫𝐢𝐳𝐚𝐭̦𝐢 𝐝𝐞 𝐬𝐭𝐚𝐛𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐬𝐭𝐚𝐛𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐚𝐭𝐚̂𝐭 𝐝𝐞 𝐝𝐞𝐜𝐥𝐚𝐫𝐚𝐭𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐢𝐞𝐧𝐢, 𝐢̂𝐧 𝐮𝐥𝐭𝐢𝐦𝐚 𝐯𝐫𝐞𝐦𝐞. Indiferent ce se va întâmpla cu candidatura lui Georgescu, el va rămâne un fel de președinte din umbră, care va polariza nemulțumirile dacă va înțelege bine ce poate face cu postura în care se află din perspectiva schimbării sistemului politic. Semnificația importantă a acestui moment este faptul că pentru prima dată apare o contestare puternică a încrederii întregii clase politice, adică alternativa nu mai este din interior, ci din afara sistemului, iar acest lucru este greu de gestionat, iar clasa politică nu găsește inspirație ideologică și democratică, deci nu poate gestiona acest moment.

𝐃𝐫𝐞𝐚𝐩𝐭𝐚 𝐬̦𝐢 𝐬𝐭𝐚̂𝐧𝐠𝐚 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐩 𝐬𝐚̆ 𝐢̂𝐬̦𝐢 𝐩𝐢𝐚𝐫𝐝𝐚̆ 𝐫𝐞𝐥𝐞𝐯𝐚𝐧𝐭̦𝐚 𝐝𝐢𝐧 𝐜𝐞 𝐢̂𝐧 𝐜𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭. Nu este ceva nou, se întâmplă de două-trei decenii, dar dacă liberalii și social-democrații nu fac progrese de revenire la identitatea lor și la programe identitare adaptate timpului nostru și tehnicilor de comunicare, le va fi tot mai greu să asigure stabilitatea sistemului politic. Disoluția celor două curente tradiționale s-a întâmplat în Franța, după 2017, și încă nu și au revenit. Deci apare o dezideologizare galopantă și ce înseamnă asta? Înseamnă că oamenii nu vor mai putea fi ușor adunați în jurul unor idei sau valori, programe politice tradiționale, ci mai degrabă pe baza de pulsiuni negative, emoții colective sau programe de manipulare venite din te miri ce.

𝐃𝐢𝐧 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐚 𝐜𝐨𝐚𝐛𝐢𝐭𝐚̆𝐫𝐢𝐢 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚̆, 𝐜𝐞𝐥 𝐩𝐮𝐭̦𝐢𝐧 𝐭𝐞𝐨𝐫𝐞𝐭𝐢𝐜𝐞, 𝐬̦𝐚𝐧𝐬𝐞 𝐜𝐚, 𝐝𝐮𝐩𝐚̆ 𝐮𝐫𝐦𝐚̆𝐭𝐨𝐚𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐚𝐥𝐞𝐠𝐞𝐫𝐢, 𝐬𝐚̆ 𝐚𝐯𝐞𝐦 𝐮𝐧 𝐩𝐫𝐞𝐬̦𝐞𝐝𝐢𝐧𝐭𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐮 𝐯𝐚 𝐟𝐚𝐜𝐞 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐚𝐜𝐭𝐮𝐚𝐥𝐚 𝐜𝐨𝐚𝐥𝐢𝐭̦𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐠𝐮𝐯𝐞𝐫𝐧𝐚𝐫𝐞: 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐜𝐨𝐚𝐥𝐢𝐭̦𝐢𝐚 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐠𝐮𝐯𝐞𝐫𝐧𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐮 𝐯𝐚 𝐚𝐯𝐞𝐚 𝐮𝐧 𝐜𝐚𝐧𝐝𝐢𝐝𝐚𝐭 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐧𝐢𝐜, 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐬̦𝐭𝐢𝐢 𝐚𝐫 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐚 𝐜𝐚̂𝐬̦𝐭𝐢𝐠𝐚 𝐮𝐫𝐦𝐚̆𝐭𝐨𝐚𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐚𝐥𝐞𝐠𝐞𝐫𝐢. Ar fi o sursă de conflict și de criză permanentă: pentru prima dată partidul președintelui ar fi în opoziție. După exemplul președinților de dreapta din ultimii 20 de ani care au făcut tot ce au putut să-și aducă la putere partidul lor, sacrificând democrația câteodată, avem motive să credem că președintele suvenist va încerca același lucru, aceeași rețetă pentru a putea să-și promoveze programul. Asta va alimenta o criză continuă și o afectare a stabilității.

𝐂𝐫𝐢𝐳𝐚 𝐝𝐞 𝐫𝐞𝐠𝐢𝐦 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜?

Un element nou devine foarte clar: avem o criză de regim politic. Sociologic, criza de regim politic apare în momentul care o mare parte din populație contestă modul în care acționează instituțiile importante ale Republicii. La noi modul în care președintele a anunțat cel puțin prelungirea mandatului, modul în care a acționat Curtea Constituțională, modul în care guvernul hotărăște, de multe ori, prin ordonanțe în care nu consultă pe nimeni, ne pune în situația de a privi toate acestea ca fiind o criză de regim politic sau, dacă ar fi să numim altfel, este epuizarea unui mod de guvernare.

Prăbușirea sistemului bipolar care structura regimul politic stânga-dreapta este una reală, intrarea într-un sistem tripolar devine într-adevăr o vulnerabilitate pentru România dacă nu există știința gestionării lui democratice. Parlamentul contează mai puțin, a fost pus în paranteză, de multe ori, prin mijloacele pe care le avea președintele și mai ales prin influența președintelui și dominarea partidelor. Din păcate, aceasta este una din elementele prognoză de viitor pe care le putem întrevedea pentru anii care vin.

𝐂𝐚𝐫𝐚𝐜𝐭𝐞𝐫𝐢𝐬𝐭𝐢𝐜𝐢𝐥𝐞 𝐢𝐦𝐩𝐨𝐫𝐭𝐚𝐧𝐭𝐞 𝐚𝐥𝐞 𝐧𝐨𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐥𝐞𝐚𝐝𝐞𝐫𝐬𝐡𝐢𝐩 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜: 𝐂𝐮𝐫𝐚𝐣𝐮𝐥 𝐬̦𝐢 𝐞𝐱𝐩𝐞𝐫𝐭𝐢𝐳𝐚.

Statul român este handicapat de două caracteristici ale leadershipului care preia pârghiile puterii: patrimonialismul și lipsa curajului de a lua decizii. Patrimonialismul este generat de împărțirea, după algoritmul politic și trimiterea de oameni în administrația centrală doar pentru criteriul că s-au câștigat alegerile. Cine câștigă alegerile este stăpânul, proprietarul statului, pentru o perioadă. Acest principiu democratic nu e greșit, dar el trebuie să fie controlat sau moderat de existența expertizei. După alegeri, timp de luni de zile, ne distrăm pe seama coafezelor sau a șoferilor care sunt puși în funcții publice importante pentru care nu au pic de expertiză.

A doua dimensiune care handicapează statul este lipsa de curaj și electoralismul permanent. Frica de a nu supăra oligarhia locală sau centrală face ca toate deciziile pe care toți le considerăm necesare sau chiar obligatorii să fie amânate sau făcute pe jumătate, doar simulate. Digitalizarea administrației sau reforma administrativă sunt cele mai bune exemple de proiecte pe care le amânăm la infinit sau tragem de timp să nu se realizeze chiar dacă știm că sunt inevitabile și obligatorii. Mereu se așteaptă vremuri mai bune, ani fără alegeri, sau vrem sa le facă ceilalți, de frica de a nu pierde sprijin popular.

Nu observăm că sprijinul popular se pierde tocmai pe motiv că statul este ineficient și supraponderal, fără eficiență. De zeci de ani ne chinuim să dăm mai multă autonomie fiscală autorităților locale care să permită colectarea unei game mai largi de impozite și taxe locale, precum și să aibă mai multă flexibilitate în stabilirea nivelului acestora. O altă problemă este clarificarea mecanismelor de finanțare, adică stabilirea unor formule clare și transparente pentru alocarea fondurilor de la bugetul central către autoritățile locale, ținând cont de nevoile specifice ale fiecărei comunități. Sau definitivarea unui foarte necesar Sistem Național de Interoperabilitate (SNI) care permite schimbul de date între diverse instituții publice, eliminând obligativitatea ca cetățenii săfurnizeze documente sau informații, în mod repetat, sau migrarea tuturor instituțiilor în cloudul guvernamental, realizat în sfârșit.